toacă

/'to̯a.kə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din a toca (derivat regresiv).

placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; (p.ext.) sunetul produs de această bătaie.
placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc.
(pop.) timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică.
(art.) numele popular al constelației Pegas.

„Pentru o babă surdă popa nu toacă de două ori.”Vorbă și tăcere
„Popa toacă, Badu joacă.”Timp Muncă și lene
„Și puterea limbută la bărbat tăcut, ca toaca la biserică”Vorbă și tăcere Femeie și bărbat
„Muierea limbută, gura ei făcută ca toaca să-i turuiască”Femeie și bărbat Vorbă și tăcere
„Popa, pentru o babă surdă, nu toacă de două ori”Înțelepciune și prostie
„Aude toaca 'n cer”Natură
„De aude (a auzit) toaca în cer”Natură
„Știe (și) toaca 'n cer”Natură
„O veni toaca la bocă”Timp
„Bătu-te-ar toaca lui Dumnezeu”Noroc și soartă
„Ucigă-l toaca”Moarte
„Toacă”
„A fi toacă de flămând”Mâncare și băutură
„Uscată ca toaca”Sănătate și boală
„Pentru o babă surdă, popa nu toacă de două ori.”Vorbă și tăcere

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică