cioară
/'ʧjo̯a.rə/Etimologie
Origine necunoscută. Este considerat cuvânt expresiv, care imită croncănitul ciorii (confer DAR). Coincide cu albaneză sorrë (Meyer, Alb. St., IV, 72; Philippide, II, 705), friulană çore, sore („cioară”) (REW 2449: Densusianu, Hlr., 231), siciliană, calabreză ciola, napolitană ciàula, dialectul din Tarento ciola, piemonteză cova, dialectul din Savoia save, confer calabreză ciola („găină slabă și mică”) (Rohlfs 210). Confer Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este curioasă și coincidența cu persană čurē (Popescu-Ciocănel 22), cumană čura (Kuun 129), ambele cu sensul de „șoim”; este însă puțin probabilă o relație directă. Este cuvânt dac, după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior indoeuropean, după Lahovary 323. Sensul 2 este rezultatul unei contaminări cu romani čor („sărman, nenorocit; țigan”) (Graur 138; Juilland 162).
Definiții
- (ornit.) (Corvus, mai ales Corvus frugilegus) nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic.
- (peior.) epitet dat unui om brunet, oacheș.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | cioară | ciori |
| genitiv-dativ | ciorii | ciorilor |
| vocativ | cioară, cioaro | ciorilor |
| articulat | cioara | ciorile |