munte

/'mun.te/

substantiv?gen masculin

Etimologie

Din latină mons, -tem.

ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, cu înălțimi care depășesc 800 de metri.
regiune, zonă muntoasă.
(fig.) grămadă, cantitate mare (și înaltă) din ceva.
om foarte înalt (și solid).

Sinonime: 1: masiv, (înv.) codru, promontoriu, 3: morman

„Dacă nu se duce Mohamed la munte, vine muntele la Mahomed.”Natură Înțelepciune și prostie — Treabă făcută pe dos
„Munte cu munte se-ntâlnește, d-apăi om cu om.”Natură Prietenie și dușmănie
„Un munte s-a scremut, și un șoarece s-a născut.”Natură Animale
„Munte cu munte nu se întâlnește, dar om cu om când nici nu gândești.”Noroc și soartă Prietenie și dușmănie
„A se face munte și punte.”Muncă și lene
„Talazuri mari ca niște munți, îndată nu le mai vezi, cum vântul încetează.”Natură Timp
„Blestemul părinților e ca piatra munților: cade greu copiilor.”Familie Natură
„Între doi munți este o vale.”Natură
„Vântul bate și muntele urlă”Natură
„Apa când se umflă, și pe munți se cufundă”Natură
„Munte cu munte nu se întâlnește”Natură Prietenie și dușmănie
„Fata munții și născu un șoarece”Natură Animale
„Câți munte și scârba lui”Natură
„A se face munte și punte”Vorbă și tăcere
„De când munții ca mușuroaiele și copacii ca iarba”Timp Natură

Sursă: Wikiquote — Proverbe românești (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică