frunză

/'frun.zə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din latină frōndia.

(bot.) organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol).

Sinonime: (pop.) foaie

„Taie frunză la câini.”Muncă și lene Natură
„În dorul căpșunelor mănânci frunzele.”Mâncare și băutură
„De dorul fragilor mănâncă frunzele.”Mâncare și băutură Dragoste și iubire
„Sub frunza cea mai proastă se găsește poamă coaptă.”Natură Înțelepciune și prostie
„Ca frunza pe apă.”Natură Timp
„Câtă frunză și iarbă.”Natură
„Bate nucile până nu pică frunza.”Timp Muncă și lene
„Până ce rădăcina sănătoasă este, frunze și rod mult vei vedea.”Sănătate și boală Natură
„A tăia frunză la câini.”Animale Vorbă și tăcere
„Cucul cântă până e frunza verde, iar nu când pică de bătrână.”Animale Timp
„Pentru fragă, și frunză ți-e dragă.”Dragoste și iubire
„A făcut ca țiganul care s-a săturat întâi cu frunza, și, în urmă, a mâncat poama.”Mâncare și băutură Înțelepciune și prostie
„Frunză verde, solz de pește, Apa-n vale nu cotlește, Omul prost nu-mbătrânește.”Înțelepciune și prostie Timp
„Cu vreme și cu răbdare, și frunza de dud se face mătase.”Timp Înțelepciune și prostie
„Minciuna se afundă ca plumbul și iese ca frunza.”Minciună și înșelăciune

Sursă: Wikiquote — Proverbe românești (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică