spurca

/spurˈka/

verb?

Etimologie

Din latină spurcare.

(v.tranz. și refl.) (pop.) a (se) murdări, a (se) mânji.
(v.refl.) a-și evacua excrementele sau urina.
(v.tranz.) (fig.) a pângări, a profana, a necinsti.
(v.tranz.) (fig.) a înjura.
(v.tranz.) a atinge o mâncare sau un vas de gătit de ceva murdar, scârbos sau oprit de biserică.
(v.refl.) (în practicile religioase creștine) a mânca de dulce în timpul postului.
(v.refl.) (fig.) a se deprinde la ceva rău (sau prea bun), la ceva care nu este îngăduit; a se dedulci.
forma de persoana a III-a singular la imperfect pentru spurca.

Caz	Singular	Plural
verb	spurca	spurcau

/ˈspur.kə/

verb?

Din spurca.

„A-l spurca (pe cineva) pupăza. "(a auzi, pe nemâncate, pupăza cântând pentru prima oară într-un an; glumeț) a vedea o femeie goală)”Femeie și bărbat Natură Timp
„Cineva care are gura spurcată.”Vorbă și tăcere — Prevede ceva neplăcut
„E spurcat la gură. (Vorbește urât).”Vorbă și tăcere
„Și plopul e înalt, dar îl spurcă ciorile.”Natură
„Câinele uneori intră în biserică, dar nici biserica nu se spurcă, nici câinele nu se sfințește.”Animale Natură
„Cu un găinaț de cioară nu se spurcă Dunărea.”Natură
„De nu se spurcă câinele prinde iepurii.”Animale Noroc și soartă
„Numai cu un găinaț de cioară marea nu se spurcă”Natură
„Urâtă pasăre este aceea care își spurcă cuibul ei”Familie Vorbă și tăcere
„Iei din cur și bagi în gură, și păzește să nu te spurci”
„Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură.”Vorbă și tăcere
„A vorbi curate și spurcate”Vorbă și tăcere
„Amândoi se spurcă (căci) într-un blid”Mâncare și băutură
„In vas spurcat ori-ce i pune, ca vasul să”
„Vasu spurcat și puturos, mirosuri nu prii”

Sursă: Wikiquote — Proverbe românești (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică