călugări

/kə.lu.gə'ri/

verb?

Etimologie

Din călugăr.

Caz	Singular	Plural
verb	călugărea	călugăreau

/kə'lu.gər/

substantiv?gen masculin

Din greacă καλόγερος (kalógeros), posibil prin intermediul slavă kalugerŭ.

bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească.
instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei.
argou(deț.) condamnat care are de efectuat o pedeapsă mare.

Sinonime: 1: (bis.) monah, părinte

Antonime: 1: călugăriță

„Cotoiul s-a călugărit, și s-a jurat că nu mai mănâncă șoareci.”Animale Minciună și înșelăciune
„La bătrânețe s-a călugărit motanul.”Timp Animale
„Dracul când a îmbătrânit, atunci s-a călugărit.”Timp Înțelepciune și prostie
„Bune sunt hainele late, dar la călugări nu mai sunt date.”Bani și avere Natură
„Cotoiul s-a călugărit, și s-a jurat că nu mai mănâncă”Animale Minciună și înșelăciune
„Orice dulce îmbucătură dă călugări”Mâncare și băutură
„A fi bun (numai) de călugărit”Muncă și lene
„Mănăstirea să fie bună, că călugări câți”Muncă și lene
„S-a călugărit de mult motanul”Animale
„Eu îi spui că sunt călugăriță, și el îmi”Minciună și înșelăciune

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică