îmbucătură

/ɨm.bu.kə'tu.rə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din a îmbuca + sufixul -ătură.

cantitate dintr-un aliment care poate fi vârâtă o dată în gură; înghițitură, dumicat; (p.ext.) mâncare; bucătură.
loc de asamblare a două țevi, două burlane etc., a unui știft care intră în locașul său etc.

„Câinele fuge de zburătură nu de îmbucătură.”Animale Mâncare și băutură
„De la mână până la gură pierde îmbucătura.”Bani și avere Mâncare și băutură
„Îmbucătură mare să înghiți, și vorbă mare să nu zici.”Vorbă și tăcere Mâncare și băutură
„După cum ți-e gura, să-ți fie și îmbucătura.”Vorbă și tăcere Mâncare și băutură
„Așteaptă îmbucătura să i-o dea mură în gură.”Muncă și lene
„A scoate și îmbucătura din gura omului.”Bani și avere
„Câinele fuge nu de îmbucătură, ci de sărbătură”Animale
„Lupul nu se satură cu o mică îmbucătură”Animale
„Peștele mare, cu îmbucătură mică se prinde”Animale Minciună și înșelăciune
„Îmbucătura mare strică stomacul”Mâncare și băutură Sănătate și boală
„Îmbucătura cea mare”Mâncare și băutură
„Îmbucătură mare și vorbă mică”Mâncare și băutură Vorbă și tăcere
„Îmbucătură mare poți băga în gură, dar vorbă”Vorbă și tăcere
„Așteaptă îmbucătură”Mâncare și băutură
„A scoate și îmbucătura din gura omului”Mâncare și băutură

Sursă: Wikiquote — Proverbe românești (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică