inimă

Etimologie

Din latină anima. Trecerea de la „suflet” la „inimă” apare numai în română, confer totuși animus „inimă” într-o glosă de la Toledo (Castro 162). Sensul de „pântece” coincide cu cel al franceză cœur, bulgară sărce, greacă ϰαρδιά, „parte superioară a stomacului”.

Definiții

1. organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare.
2. piept.
3. (pop.) stomac, burtă, pântece, rânză.
4. (la cărțile de joc) cupă.
5. piesă sau organ de mașină care are formă asemănătoare cu o inimă.
6. (fig.) inima considerată ca sediu al sentimentelor umane.
7. inima considerată ca centru și simbol al vieții sufletești.
8. (fig.) caracter, fire.
9. ființa, om, individ.
10. (p. anal.) mijloc, centru, interior.
11. piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia.
12. partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct.
13. partea cea mai importantă, esențială a unui lucru.
14. îmbinarea centrală a deltaplanului, aflată la intersecția chilei cu bara transversală, care coincide cu punctul de suspendare al pilotului, marcând centrul de greutate al aparatului.

Exemple

• Suferă de inimă.
• Oftează din adâncul inimii.
• L-am șters din inimă.
• Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă.
• Înflăcărarea a cuprins toate inimile.
• Inima la pepenele verde.

Declinare

Sinonime: 1: (anat., med.) cord, 2: piept, 3: abdomen, burtă, pântece, stomac, 4: cupă, 1: suflet, (înv.) mațe (pl.), pântece; bărbăție, bravură, curaj, cutezanță, dârzenie, încumetare, îndrăzneala, neînfricare, semeție, temeritate, temperament, 1: caracter, fire, fond, natură, structură, 2: om, 1: centru, mijloc, 3: cocoș, măduvă, miez, 3: esență, materie