cioc
/ʧok/Etimologie
Creație] expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, confer rusă čok („zgomot produs de o izbitură”), de unde čokatsĭa („a ciocni paharele închinând”), italiană ciocco, franceză choc, spaniolă choque, etc. Semantismul se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci când păsările de curte își caută hrana, confer albaneză çukë („cioc”).
Definiții
- (ornit.) partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar.
- cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc.
- (fig.) gură a omului.
- parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte.
- barbișon, țăcălie.
Exemple
- Ciocul al unei păsări.
- Un domn care poartă cioc.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | cioc | ciocuri |
| genitiv-dativ | ciocului | ciocurilor |
| articulat | ciocul | ciocurile |
Sinonime: 1: (ornit.) clonț, plisc, (înv. și reg.) rost, (reg.) cioclonț, ciup, clanț, clobanț, flisc, (prin Transilv. și Ban.) tic, 4: capăt, vârf, 5: barbișon, bărbuță, țăcălie, (franțuzism rar) barbișă
Antonime: gură