vânător

/vɨ.nə'tor/

substantiv?gen masculin

Etimologie

Din latină venatorem.

persoană care vânează, care practică vânătoarea.
(fig.) (peior.) persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină.
soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime).

„Leului nu i-a fost ciudă că l-a rănit vânătorul, ci că l-a lovit măgarul.”Animale Înțelepciune și prostie
„Vulpea nu se teme de vânătorul care se laudă seara.”Vorbă și tăcere Animale
„La vânători sărăcia le râde opincile”Bani și avere Noroc și soartă
„Inima de vânător”Natură
„Vânătorul științei, socoteala, iară maestrul”
„Ca căprioara când scapă din cursa vânătorului, aleargă, fuge”Animale Natură

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică