nor

/nor/

substantiv?gen masculin

Etimologie

Din latină nūbĭlus < *nibulum, nubilum.

(mai ales la pl.) masă (delimitată) de vapori sau de picături de apă, de cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă.
masă densă și mobilă de praf, de fum etc.
(fig.) mulțime compactă (și mobilă) de ființe (care întunecă zarea).

„A umbla cu capul in nori.”Înțelepciune și prostie Natură — Visător, fără socoteală
„E gură căscată / E zăpăuc / E cu capul în nori.”Înțelepciune și prostie Vorbă și tăcere
„Nor mare - ploaie mică.”Natură Noroc și soartă — despre așteptări, speranțe create dar neîmplinite
„Nu e cer fără nori.”Natură
„Nici n-am frați și nici surori, pare că-s picat din nori.”Familie Noroc și soartă
„După nor vine și senin.”Natură Noroc și soartă
„După nor și ploaie răsare și soare.”Natură Noroc și soartă
„Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie face.”Înțelepciune și prostie Noroc și soartă
„Norul, până nu se îngroașă, furtună nu aduce.”Natură Înțelepciune și prostie
„Norii cei mici se duc la cei mari.”Natură Înțelepciune și prostie
„Nici de nor de vară să te întristezi, nici de senin de vară să te înveselești.”Natură Înțelepciune și prostie
„Vântul adună norii, și tot vântul îi risipește.”Natură
„A fi picat din nor”Noroc și soartă
„După nor vine și senin”Natură Noroc și soartă
„După nor și ploaie”Natură

Sursă: Wikiquote — Proverbe românești (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică