cântec

/'kɨn.tek/

substantiv?gen neutru

Etimologie

Din latină cantĭcum.

șir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument.
sunete plăcute, melodioase emise de unele păsări; zumzetul plăcut al unor insecte.
compoziție literară în versuri, adesea însoțită de melodie.

Sinonime: 1: (muz.) compoziție, melodie, muzică, (livr.) melopee, melos, (înv.) scop, (englezism) song, 3: (muz.) lied, cânt, arie, melodie

„După cântec și jocul.”Vorbă și tăcere Timp
„Pasărea după ce se cunoaște? după cântec. Mojicul după ce se cunoaște? după vorbă.”Vorbă și tăcere Animale
„Păsărică de soi se cunoaște de pe cântec.”Animale Vorbă și tăcere
„Cântecul lebedei”Animale Moarte
„După cântec se cunoaște pasărea cea mai dulce.”Animale Vorbă și tăcere
„Cântă-ți, lele, cântecul”Vorbă și tăcere
„După cântec și jocul”Vorbă și tăcere
„Așa merge cântecul”Vorbă și tăcere
„A-și cânta singur cântecul”Vorbă și tăcere
„A scoate cuiva cântec”Vorbă și tăcere
„Afoară zi cor, multi cântece dzici”Vorbă și tăcere
„După război mulțumim lui Dumnezeu cu cântece și ve”Moarte
„Ca la masă, cu cântece și băuturi”Mâncare și băutură
„Lupul stătea și el zicea: «gi, cântec mi lipsește»”Animale Vorbă și tăcere
„Pasărea de soi se cunoaște de pe cântec”Înțelepciune și prostie

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică