pricină

/ˈpri.ʧi.nə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din bulgară прична (prična).

cauză care determină ori explică o acțiune, o situație, un fenomen; motiv.
prilej, ocazie, pretext.
motiv de ceartă, de neînțelegere; problemă litigioasă, conflict; (spec.) proces.
(înv.) act în care este consemnată hotărârea luată într-un proces.
întâmplare (neplăcută), chestiune; necaz, supărare.
problemă; afacere.

„Unde-i dragoste puțină, lesne e a găsi pricină.”Dragoste și iubire
„Caută pricină cu lumânarea aprinsă.”Vorbă și tăcere
„N-ai să te întorci din pricina lui”Noroc și soartă
„Moartea n-are pricină”Moarte
„S-a spart pricina în sobor”Înțelepciune și prostie
„Acel cu pricină”Înțelepciune și prostie
„Caută pricină cu lumânarea aprinsă”Vorbă și tăcere
„S-a spart pricina 'n zbor”Vorbă și tăcere
„Pricina nu ajută”Vorbă și tăcere
„Zavistia pricini găsește și la cel nevinovat”Minciună și înșelăciune
„Nu lăuda pe cel rău, că pricină îi dai la alt mai mare”Vorbă și tăcere
„Departe de orice pricină fie cât de mică, că cea mai mare”Înțelepciune și prostie
„Pricina i-e dată de Dumnezeu.”Noroc și soartă

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică