papură

/'pa.pu.rə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din latină *papura < papȳrus. Inevitabil din greacă antică πάπυρος (pápyros).

(bot.) (Typha) grup de plante erbacee acvatice, cu tulpina înaltă, neramificată, cu frunze lungi și înguste, cu flori unisexuate, care crește în locuri mlăștinoase.
(spec.) plantă care face parte din acest grup.
(p.restr.) frunzele acestor plante, din care se fac rogojini, coșuri etc.

Sinonime: 1: (bot.) (reg.) bățea, berbecuț, bucșău, culm, rogoz, șovar, (Transilv. și Maram.) spetează, (Maram.) spetie

„A căuta nod în papură și pete în soare.”Înțelepciune și prostie Minciună și înșelăciune
„De pe vremea lui Papură Vodă.”Timp
„Parcă-i țara lui Papură Vodă.”Natură Timp
„A căuta nod în papură”Vorbă și tăcere
„A avea dinți de papură”Vorbă și tăcere
„De când cu Papură Vodă”
„Par'că "i în țera lui Papură Voaă”
„Află nod în papură și spini în mămăligă”Vorbă și tăcere
„Cât papură în baltă”Natură

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică