defăima

/de.fəjˈma/

verb?

Etimologie

Din latină *diffamiare < diffamāre.

Definiții

(v.tranz.) a vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva.
rara se face de râs, a se compromite.
(înv.) a disprețui, a subaprecia.

Declinare

Caz	Singular	Plural
verb	defăima	defăimau

Sinonime: 1: bârfi, blama, calomnia, cleveti, denigra, huli, ponegri, ponosi, 2: se compromite, 3: desconsidera, disprețui, nesocoti; umili, înjosi

Antonime: cinsti, elogia, lăuda, glorifica, preamări, venera

Proverbe & zicători

„Care ascultă la ușă își aude defăima.”Vorbă și tăcere Minciună și înșelăciune
„A umbla pe sine mai bun să facă, defăimând pe altul, nu poate să placă.”Vorbă și tăcere Înțelepciune și prostie
„Cine defaimă pe altul înaintea ta, el și pe tine o să te defaime înaintea altuia.”Vorbă și tăcere Prietenie și dușmănie
„Cine defaimă pe altul înaintea ta, el și pe tine te defaimă.”Vorbă și tăcere Prietenie și dușmănie
„Pe muierea frumoasă multe, de necaz, răi o defaimă”Femeie și bărbat

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Vezi toate proverbele →

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică