clește

/'kleʃ.te/

substantiv?gen masculin

Etimologie

Din slavă (veche) klĕšta.

unealtă de fier sau de alt metal, alcătuită din doua brațe încrucișate și articulate între ele, care servește la apucarea, întoarcerea, tragerea etc. unei piese.
unealtă de fier asemănătoare cu un clește, folosită în diverse operații.
fiecare dintre cele două apendice anterioare, în formă de clește, ale unor crustacee.

„Cu clește jeratecul să ție și cu mâna altuia șarpele din gaură să scoată.”Înțelepciune și prostie
„De ce mi-am făcut clește? ca să nu mă ard.”Înțelepciune și prostie
„Nu-ți băga degetele în foc până ai clește.”Înțelepciune și prostie
„Îi bate din clește ca la ariciu”Animale
„Dintele când te doare, cu clestele se scoate”Sănătate și boală
„Cu clește jeratecul să ție și cu mâna”Muncă și lene
„De ce mi-am făcut clește? ca să nu mă”Muncă și lene
„Omul își cumpără clește ca să nu-și”Muncă și lene
„A ține (apuca) pe cineva în clește”Vorbă și tăcere
„A fi prins în clește”Vorbă și tăcere
„Cu cleștele”Vorbă și tăcere
„Cu clestele li le scot vorbele”Vorbă și tăcere
„Masa, cleștele, ohtica, sapa și lopata, și ciuma fuga”Muncă și lene
„Cu clestele li le scot sborăle”Vorbă și tăcere

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică