bucium

/ˈbu.ʧjum/

substantiv?gen neutru

Etimologie

Din latină bucinum.

instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale.
(pop.) trunchi sau buștean (de arbore); (spec.) butuc de viță de vie.
butuc (al roții carului).

„La buciumul viței trei vlăstari cresc: unul al sănătății, al veseliei și altul al turburării.”Sănătate și boală Mâncare și băutură
„Din orice lemn nu se face bucium.”Muncă și lene Natură
„La buciumul viții trei vlăstari cresc: unul al sănătății”Sănătate și boală
„Din orice lemn nu se face bucium”Muncă și lene Înțelepciune și prostie
„În buciumul cel mic te împiedici”Înțelepciune și prostie

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică