voință
/voˈin.tsə/Etimologie
Din voi + sufixul -ință.
Definiții
- funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor.
- trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel.
- ceea ce hotărăște cineva.
- învoire, consimțământ, permisiune.
- intenție, scop, țel, țintă.
- dorință, poftă, chef.
Exemple
- A avea voință.
- Lipsă de voință.
- Prin voința părților.
- A îndeplini voința cuiva.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | voință | voințe |
| genitiv-dativ | voinței | voințelor |
| vocativ | voințo | voințelor |
| articulat | voința | voințele |
Sinonime: 1: încuviințare, 2: putere, 3: hotărâre, decizie, voie, vrere, 4: consimțământ, 5: intenție, 6: poftă