flecar

/fle'kar/

substantiv?gen masculin

Etimologie

Din fleac + sufixul -ar.

persoană căreia îi place să vorbească multe, să spună fleacuri; limbut, guraliv, palavragiu.

„Flecarul e ca oala ce mai mult sună când o lovești goală.”Vorbă și tăcere
„Numai pământul astupă gura flecarului”Vorbă și tăcere Moarte
„Flecarul e ca oala, ce mai mult sună când”Vorbă și tăcere
„Pofta de a vorbi mai mult poftă cam dă flecar”Vorbă și tăcere
„Nerodii pe flecari, și pe cei deșerți îi socotesc de oameni”Înțelepciune și prostie
„Flecarul multe trâncănește dar nimic pricepe”Vorbă și tăcere
„Cea mai mare piedică a flecarului este când nimeni îl”Vorbă și tăcere
„Omul care e flecar”Vorbă și tăcere
„Omul care e flecar troncănește ca un car.”Vorbă și tăcere Animale

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică