cimbru

Etimologie

Origine necunoscută. Legătura cu greacă θύμπρος (thýmpros) nu este clară, și derivare direct din greacă (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193; Diculescu, Elementele, 483) pare dificilă din punct de vedere fonetic. S-a presupus un slavă (veche) *čębrŭ, *čąbrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52; Byhan 308; Conev 44), confer cehă čibr, poloneză cząber; dar č- din slavă nu se explică decât prin intermediul român (Berneker 160; Philippide, Viața rom., XVIII, 46; Vasmer, apud DAR; Diculescu, Elementele, 483; confer Pușcariu, Dacor., IV, 1405). În sfârșit, Weigand, Jb., IX, 80, pleacă de la maghiară csombord, csömbör, care pare împrumut din română. Există ipoteza că este un cuvânt preromanic, ca în latină cimbrus („cimbru”) sau în italiană cembro („cedru hibrid”), de origine necunoscută (Prati 255).

Definiții

1. (bot.) (Satureja hortensis) plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment.
2. (bot.) (Thymus vulgaris) plantă cultivată în țările mediteraneene, înrudită cu maghiranul, cunoscută la noi doar ca plantă de cultură, cu aspect de tufă înaltă cu frunze mai late și flori mici, divers colorate, ale cărei părți aeriene sunt utilizate în scopuri medicinale sau drept condiment; există varietăți cu frunze piperate, altele cu miros de lămâie sau de chimion.
3. (ist.) persoană care aparținea unui trib germanic stabilit în Antichitate la vărsarea Elbei și înfrânt de romani.

Declinare

Sinonime: 1: (bot.) (reg.) ciumurică, lămâioară, lămâită, piperniță-de-grădină, 2: (bot.) (pop.) lămâioară, cimbru adevărat, timian

Etimologie

Din cimbru.

Definiții

1. forma de singular articulat pentru cimbru.