călăuză

/kə.ləˈu.zə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din turcă kılavuz, neogreacă καλαυζισ (kalaúzis).

persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și spre a-i da indicațiile sau explicațiile necesare; ghid.
persoană care îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător.
îndreptar, ghid.

„Cal cu minte, călăuza prostului.”Animale Înțelepciune și prostie
„La orașul ce se vede călăuză nu trebuie.”Înțelepciune și prostie
„Când se vede satul e de prisos călăuza.”Înțelepciune și prostie
„Cal cu minte, călăuza prostului”Înțelepciune și prostie
„Cei cu ochi călăuză la cei fără de ochi pururea să”Înțelepciune și prostie
„Cei fără de ochi, călăuză la cei cu ochi”Înțelepciune și prostie
„Călăuza noastră șaltă potecă scrie”Natură
„La satul ce se vede călăuză nu ne trebuie”Înțelepciune și prostie
„Călăuza la drum, ca o lumină de felinar”Înțelepciune și prostie
„La orașul ce se vede, călăuză nu trebuie.”Înțelepciune și prostie Vorbă și tăcere

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică