căință

/kəˈin.ʦə/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din a (se) căi + sufixul -ință.

„Căința cea din urmă e totdeauna cu pagubă.”Noroc și soartă Bani și avere
„După faptă chibzuire, ades aduce căință.”Înțelepciune și prostie
„Păcat vechi, căință nouă”Înțelepciune și prostie
„Căința târzie și de prisos”Înțelepciune și prostie Timp
„Plăcerea scurtă, căință lungă”Timp
„Finele mâniei e începutul căinței”Înțelepciune și prostie
„Căința pe urmă, vine tot cam cu daună”Înțelepciune și prostie
„Mânia rea vatămă mintea cea mai bună, și mare căință ne”Înțelepciune și prostie
„Căințele cele de pre urmă întru nimica”Timp
„După căință”Timp

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică