bunătate

/bu.nə'ta.te/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din latină bŏnĭtātem sau bonitas, -atis.

însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, milă, blândețe.
bunăvoință, amabilitate.
faptă bună, binefacere.
gust bun, plăcut.
(concr.) (la pl.) mâncare sau băutură (foarte) bună.
(mai ales la pl.) lucru de calitate (foarte) bună.
(la pl.) averi, bogății.

Sinonime: 1: blândețe, bunețe, 2: amabilitate, 3: binefacere, 4: dulceață

Antonime: răutate

„Bunătatea stofei nu stă în înfloritură, ci în țesătură.”Înțelepciune și prostie
„Bunătatea stofei nu stă în înfloritură, ci în țesătură”Înțelepciune și prostie
„Bunătățile fac pe oameni a fi de bun neam”Familie
„Cu bunătatea mori de foame”Bani și avere
„Cu bunătatea lui nici un copil nu-i seamănă”Familie
„I-a ieșit bunătatea pe față”Înțelepciune și prostie
„Bunătatea e mai prețuită decât bogăția”Bani și avere Înțelepciune și prostie
„Cu bunătatea mea”Înțelepciune și prostie
„Ce răutate nu abate bunătatea? și ce strâmbă”Înțelepciune și prostie

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică