buiestru

Etimologie

Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de latină *boiester, de la boia („piedică, legătură”), datorită nevoii de a lega picioarele calului când se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *bovestris, și ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe latină ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un latină *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvânt latin, și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului -estru, care este posibil să reprezinte sufixul latin -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gândea la o posibilă derivare de la slavă *buj („încrezut”), bujakŭ („nebun”) (> română buiac), confer poloneză zbujać się („a se împăuna”). Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvântul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu varianta boiastr „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvânt se leagă în DAR de *bovestris: derivare nesigură, dacă ne gândim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o derivare directă, cu finala modificată de influența lui pedestru.

Definiții

1. mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte.

Declinare

Definiții

1. (și s.m.) buiestraș.
2. nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic.