înșelăciune

/ɨn.ʃe.ləˈʧju.ne/

substantiv?gen feminin

Etimologie

Din a înșela + sufixul -ăciune.

inducere în eroare, înșelătorie; (p.ext.) escrocherie, fraudă.
(jur.) termen juridic care constă în prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, cu scopul de a obține un avantaj material sau de altă natură de la cel înșelat; se confundă des cu înșelătorie.

„Cel înțelept se învață din înșelăciunea cea dintâi.”Înțelepciune și prostie
„Lupii mănâncă înșelăciuni”Animale Minciună și înșelăciune
„Cel înțelept se învață din înșelăciunea altora”Înțelepciune și prostie Minciună și înșelăciune
„Omul viclean și când doarme la înșelăciuni gândește”Minciună și înșelăciune
„Pișpăitorul cu înșelăciunea, ca undița cu momela în gură”Minciună și înșelăciune
„Cel înțelept se învață din înșelăciunea”Înțelepciune și prostie Minciună și înșelăciune

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică