mândru

/'mɨn.dru/

adjectiv?

Etimologie

Din slavă mondru („înțelept”).

care are un sentiment de demnitate și onoare; demn.
care are o părere exagerată despre calitățile sale; plin de sine; încrezut; îngâmfat; înfumurat; orgolios; fudul; falnic; semeț; măreț.
care este cuprins de un sentiment de satisfacție (ca urmare a unui succes, a unei reușite sau a unei victorii).
care inspiră admirație; plin de semeție.

„Omul mândru și lui Dumnezeu îi e urât”Înțelepciune și prostie
„Mojicul mândru, mai prost la minte și decât măgarul”Înțelepciune și prostie Animale
„Ca cerbul mândru când se plimbă cu coarnele pe spate”Animale
„Mândrul nu poate suferi pe alt mândru, ca un câine pe alt”Animale
„Precum cel mândru voiește ca toți ceilalți să-i fie lui ple”Înțelepciune și prostie

Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)

Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică