fină
/'fi.nə/Etimologie
Din fin.
Definiții
- persoană considerată în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie).
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | fină | fine |
| genitiv-dativ | finei | finelor |
| vocativ | fino | finelor |
| articulat | fina | finele |
fine
/'fi.ne/Etimologie
Din italiană fine, franceză fin, enfin.
Definiții
- (livr.) sfârșit.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | fine | — |
| genitiv-dativ | finelui | — |
| vocativ | fine | — |
| articulat | finele | — |
Proverbe & zicători
- „În fine plesnește biciul”
- „Finele mâniei e începutul căinței”Înțelepciune și prostie
- „În fine m-am văzut și cu gura într-o parte”Vorbă și tăcere
Sursă: Iuliu A. Zanne, «Proverbele românilor» (1895–1912, domeniu public) (domeniu public)
Conținut din ro.Wiktionary (CC BY-SA 4.0) · definiții originale DexGen (CC0) · Ghid de gramatică