cucută
/ku'ku.tə/Etimologie
Din latină *cucuta, variantă vulgară de la cicuta (la Pușcariu 427; Densusianu, Rom., XXXIX, 332; Candrea-Dens., 423; REW 1909; Rosetti, I, 59; DAR); aceeași alterare a vocalismului apare în albaneză kukutë (poate provine din română), provensală coucudo, dialectul din Saintoge coucu și dialectul din Berry cocue.
Definiții
- (bot.) (Conium maculatum) plantă erbacee otrăvitoare din familia umbeliferelor, cu miros caracteristic, cu frunze mari, flori albe și fructe brune-verzui, întrebuințată ca medicament; dudău, buciniș.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | cucută | cucute |
| genitiv-dativ | cucutei | cucutelor |
| vocativ | cucută | cucutelor |
| articulat | cucuta | cucutele |
Sinonime: (bot.) (pop.) dudău, (reg.) buciniș, barba-călugărului