Definiția cuvântului „tu”

tu — pronume

(ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect)
(impersonal)
Tu școală, tu studii, și el un golan
(la dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-)
(cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea)
Tacă-ți gura!
(cu funcție atributivă, indicând posesiunea)
Ai să-ți vezi mama
Ți-ai găsit!
(cu valoare de dativ etic)
Ți le spunea toate pe de rost
(la acuzativ, în formele te, -te, te-)
(intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă)
Unde te trezești?
Ia te uită la el!
(precedat de prepoziții, în forma tine)
Am în tine toată nădejdea
(la vocativ)
(urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare)