panțir
/pan'ʦir/Etimologie
Din poloneză pancerz, sârbocroată pancir.
Definiții
- mercenar dintr-un corp de oaste (călare) din trecut, însărcinat mai ales cu paza granițelor, cu transmiterea știrilor și cu aducerea la îndeplinire a unor porunci ale autorităților; (p.gener.) (pop.) ostaș.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | panțir | panțiri |
| genitiv-dativ | panțirului | panțirilor |
| vocativ | panțirule | panțirilor |
| articulat | panțirul | panțirii |