echilibru
/e.ki'li.bru/Etimologie
Din franceză équilibre < latină aequilibrium.
Definiții
- situație a unui corp asupra căruia se exercită forțe care nu-i schimbă starea de mișcare sau de repaus; stare staționară a unui fenomen.
- proprietate a anumitor sisteme de forțe de a nu schimba starea de mișcare sau de repaus a unui corp rigid asupra căruia se exercită.
- (fig.) stare de liniște, armonie, de stabilitate lăuntrică.
- stare a unei balanțe economice în care părțile comparate sau raportate sunt egale.
- (fig.) proporție justă, raport just între două lucruri opuse; stare de armonie care rezultă din aceasta.
Declinare
| Caz | Singular | Plural |
|---|---|---|
| nominativ-acuzativ | echilibru | echilibre |
| genitiv-dativ | echilibrului | echilibrelor |
| vocativ | echilibrule | echilibrelor |
| articulat | echilibrul | echilibrele |