Etimologia cuvântului „curcubeu”

Probabil cuvânt autohton. Pare a fi reprezentant al latină *cucuvius („încovoiat”), cuvânt care apare în forma sa masculină, cucurvior, la San Jerónimo (confer Corominas, I, 900). Este vorba de o reduplicare expresivă de la curvus, ca în cucurbae („coardă de alfă”) > venețiană curcuma și de aici neogreacă ϰουρϰούμα (kourkoúma); confer și cucurbita, cucullus. Posibila legătură cu curvus sau concurvare a fost semnalată încă de Lexiconul de la Buda; Cipariu, Gram., 132; Laurian; Cihac, I, 65; Philippide, Principii, 140; Densusianu, Hlr., 104; Tiktin; și combătută de Pușcariu 458. Celelalte explicații par mai puțin convingătoare. Plecând de la imaginea, curentă în mentalitatea populară, care interpretează curcubeul ca un mijloc de a absorbi apa râurilor pentru a o condensa în nori (Jura arc-boit, retoromană arcobevondo, dialectul din Campagna arcovévere; confer Rohlfs, Quellen, 12), s-a încercat să se explice ultima parte a cuvântului prin latină bĭbĕre. Giuglea, RF, II, 49, pleacă de la un latină *arcus > combibulus (confer REW 2037a), care cu greu ar fi ajuns la rezultatul român (*arcus combibu > *arcurcubeu > *acurcubeu). Pușcariu, Dacor., VI, 315-7 și DAR, preferă să plece de la circus bĭbit, asimilat la *curcus bĭbit, care „corespunde exact” lui curcubeu; afirmație surprinzătoare, dacă se are în vedere că bĭbit a dat în română be > bea și că, devenind intervocalic acest b trebuia să se piardă; fără a mai vorbi de cât de puțin normală este această compunere în română. După Roesler 39, din persană kalkum; Bogrea, Dacor., IV, 805, se gândea la o posibilă legătură cu cucură. Scriban se gândește la cocobelci, variantă de la culbec, sau cubelc („melc”).